Ioan 19:31-42

a. În așteptarea marii sărbători, iudeii nu puteau să privească spre acea scenă groaznică creeată de ei înșiși, așa că au încercat să o mascheze, să o ascundă dându-l jos de pe cruce pe Isus, pentru ca în ziua sabatului să nu mai fie acolo ridicat, expus mulțimii trecătoare dar și cugetului lor. Așadar, au încercat să grăbească moartea Mântuiotorului prin zdrobirea fluerelor picioarelor, adăugând și mai mult întuneric întregului eveniment. Imaginea sărbătorii, decorul necesar împlinirii religioase era mult mai important decât sărbătoare în sine, decât mesajul pe care îl aducea de fapt sărbătoare în memoria oamenilor.

b. Iosif, era un ucenic pe ascuns, de frica iudeilor. Dar nu pe el în condamn ,nu de el îmi este rușine, ci de iudei, de oamenii religioși care inspirau frica, de ei, care au reușit să determine un om sincer, să iși ascundă faptele, credința, bucuria, doar pentru că toate acestea nu se potriveau cu ”religia” lor și cu planurile lor, ce nu priveau sufletul omului ci satisfacția persoanală cu orice preț.

c. Apar în text două grupuri de oameni, descrise pe rând, grupuri care sunt atât de contrastante prin gândire și acțiune. Primul grup care apare în scenă gălăgios, religios, cu o imagine de sine foarte înaltă, siguri pe fiecare din acțiunile sale, sunt iudeii, care erau atenți la fiecare detaliu doctrinal, la orice amănunt al formei, dar care aveau în inimă răutate, ucidere, mândrie și egoism. Celălalt grup, prezentat prin doi oameni timizi, destul de fricoși, care stau în spatele scenei, care nu fac gălăgie, care nu atrag privirile, nu foarte interesați de ”ai voie, nu ai voie”, dar care erau cu inima setoasă după adevar. Ei erau mereu cu intenția de a se apropia de Isus, de a învăța de la El și de a face pentru El acum, în această tristă circumstanță, orice ar fi de folos. Oameni cu dare de mână și cu teama de a face rău, Iosif și Nicodim aveau o reținere în a-și afișa religiozitatea, dar erau cu adevărat credincioși iar acțiunile lor erau determinate de această calitate și nu de încercarea de a împlini rigorile, cerințele unei religii fără viață. Deci, nu expunerea in scenă garantează calitatea unui om ci realitatea ascunsă, profundă, citită și ”premiată” de Dumnezeu!